Coacăzul este un arbust originar din Tibet (Asia) şi extins în flora spontană şi cultivată din Europa de aproximativ 400 de ani. A fost plantat, mai întâi, în Olanda, Danemarca, Suedia şi nordul Germaniei, unde creşte spontan prin păduri, mai frecvent în zonele colinare, cu peste 600 mm precipitaţii anuale, având şi o mare rezistenţă la ger.

În stare sălbatică, preferă zonele temperate mai umede şi răcoroase, ferite de vânturi puternice. În jurul anului 1630, planta a fost dusă pe continentul american. În prezent, 98% din suprafaţa cultivată este concentrată în Europa, unde se produc anual 330.000 de tone fructe de coacăz, mai ales în Germania, Anglia. Norvegia şi Austria.

În România, cultura coacăzului a fost iniţiată pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în primul rând în Transilvania. În prezent se cultivă pe suprafeţe mai mari în zonele submontane şi colinare din judeţele Argeş, Dâmboviţa, Vâlcea, Braşov, Mureş, Bistriţa-Năsăud, Maramureş şi Suceava. Se află în culturi intensive, dar apare şi sporadic în flora spontană prin păduri, poieni, zăvoaie, tufărişuri şi mlaştini din zonele mai reci şi mai umede ale Moldovei şi Transilvaniei. În grădinile familiale se cultivă, cu succes, în spaţii însorite sau uşor umbrite, pe marginea aleilor, în apropierea gardurilor sau ca plantă intercalată printre pomii fructiferi existenţi. Coacăzul aparţine familiei Saxifragaceae, cu 150 de specii, între care există genul botanic Ribes cu speciile: coacăz negru (Ribes nigrum), coacăz roşu (R. rubrum), coacăz de munte (R. alpinus), coacăz auriu (R. aureum), agriş (R. grossularia) etc.

Mugurii de coacăz se recoltează primăvara

În scopuri medicinale se recoltează atât fructele, cât şi frunzele, imediat după coacerea deplină a fructelor, pentru a grăbi diferenţierea mugurilor de rod din anul următor. Primăvara devreme se pot recolta mugurii de coacăz, iar după prelucrarea fructelor mature se reţin seminţele. Frunzele şi mugurii se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi bine aerisite. Întrucât arbustul nu are spini, fructele se pot recolta cu uşurinţă, atât manual, cât şi mecanizat. Un muncitor poate recolta manual 40-60 kg fructe pe zi. Un hectar de cultură intensivă asigură o producţie de 4-5 tone fructe care se valorifică pe piaţa externă la 1,5 euro/kg. Se poate aprecia eficienţa deosebită a culturii care ar putea să aducă venituri până la 200 milioane ROL / hectar (6.000 euro).

Fructele, un depozit de vitamina C
Fructele de coacăz negru sunt considerate printre cele mai bogate în vitamina C (150-200 mg la 100 grame fructe), de 3 ori mai mult decât portocalele. În plus, vitamina C din fructe este foarte stabilă atât la şoc termic, cât şi la oxidare, datorită complexului de substanţe organice care inhibă procesele oxidative. Garnitura enzimatică este completată cu provitamina A, complexul B (B1, B2, B6) şi vitamina PP. Datorită conţinutului ridicat în antociani este asigurat rolul exercitat de vitamina P. În afară de vitamine, există carotenoizi, antocianine, flavonoizi, acizi organici (2,5-3,5% între care predomină acidul citric şi acidul malic). Analizele au scos în evidenţă prezenţa unei cantităţi mari de zaharuri (10-14%) care dau dulceaţafructelor, apoi proteine (0,9%), pectine, taninuri şi un ulei esenţial deculoare verde (până la 0,2%), format din hidrocarburi terpenice. Merită să fie menţionată bogăţia fructelor în săruri minerale cu potasiu(870 mg), calciu (60 mg), magneziu (17 mg), fier, sodiu, fosfor, zinc şi alte microelemente. Aportul caloric de 56 kcal la 100 g fructe întregeşte valoarea terapeutică şi nutritivă a fructelor. Frunzele conţin vitamina C, rutozizi, taninuri, ulei esenţial şi săruri de potasiu. Seminţele de coacăz conţin acid gama-linoleic, un acid gras de mare valoare nutritivă.

Efectele benefice ale coacăzului

Atât fructele, cât şi frunzele şi mugurii au fost mult apreciate, încă din vremuri îndepărtate pentru virtuţile lor medicinale. Sunt consemnate menţionările lui Peter Forestus care, în urmă cu 4 secole (1614), a utilizat frunzele de coacăz contra calculilor renali şi a retenţiei urinare. Lista proprietăţilor terapeutice ale fructelor de coacăz a fost prezentată în secolul al XVIII-lea de abatele Bailley de Montaran din Mănăstirea Dijon, care sublinia minunatele sale virtuţi tonice, generale şi nervoase, considerând coacăzul drept un elixir al tinereţii, cu efecte de favorizare a virilităţii masculine şi de tinereţe prelungită cu o viaţă sănătoasă.

Treptat au fost constatate şi alte virtuţi medicinale. În mod deosebit, fructele au proprietăţi diuretice, depurative, pectorale, sudorifice, stomahice, antidiareice, anticolitice, astringen-te, hipotensive, antireumatice, antigutoase, antiinflamatoare, vermifuge, antiscorbutice, antihemoragice, antiinfecţioase, cicatrizante, vitaminizante, energizante, aperitive şi răcoritoare. Frunzele au o mare capacitate diuretică, au acţiune antireumatică şi efecte uricozurice, favorizând eliminarea purinelor şi a acidului uric.

Recomandat în diverse maladii

Experimentările îndelungate au demonstrat efectele multiple ale fructelor, frunzelor şi mugurilor de coacăz negru în prevenirea şi combaterea unei mare diversităţi de afecţiuni maladive:
– boli cardiovasculare (previne insuficienţa cardiacă şi accidentele vasculare prin conţinutul ridicat în antocianozide şi vitamina C, măreşte rezistenţa capilarelor sanguine fragile, reduce hipertensiunea arterială, ateroscleroza cerebrală, arterita, trombogeita obliterantă, intensifică circulaţia periferică slabă cauzată de menopauză, curăţă sângele de toxine, deşeuri şi colesterol);
– boli respiratorii şi pulmonare (tuse seacă, gripă, angină, laringită, rinită alergică şi rinofaringită recidivantă, febră, astm bronşic, bronşite cronice, pneumonie, emfizem pulmonar, exces de expectoraţii, inhibă dezvoltarea unor bacterii şi a virusului gripei);
– boli renale (litiază renală, inflamaţii şi infecţii renale, nefrite, pielonefrite, hidropizie şi contribuie la scăderea excesului de uree şi de acid uric);
– afecţiuni reumatismale (combate reumatismul cronic degenerativ şi artritele reumatoide prin efectele antiinflamatorii, guta şi mai ales poliartrozele generalizate şi invalidante la mâini şi picioare deformate);
– afecţiuni digestive (boli hepatobiliare, hepatită, insuficienţă şi steatoză hepatică, icter, dispepsie, gastrită, gastroduodenită, ulcer duodenal, colite, diaree şi dizenterie prin proprietăţile astringente, combate paraziţii intestinali, facilitează digestia, stimulează funcţionarea ficatului, a pancreasului şi a splinei, stimulează pofta de mâncare).