Magneziul este o substanţă minerală esenţială pentru buna funcţionare a organismului uman. Scheletul osos conţine jumătate sau chiar mai mult din cele 25 g de magneziu care sunt în organismul unui matur, aproximativ 1% aflându-se în lichidele din organism, iar restul în muşchi şi în ţesuturile moi.

Acest component mineral se asimilează dificil în intestine şi de la 60% până la 70% din magneziul obţinut din alimentaţie se elimină prin fecale. Dar aceste procente se modifică în funcţie de cantitatea de magneziu conţinută de alimentele consumate.

În cazul unei alimentaţii sărace în magneziu, se asimilează până la 75%. Întrucât magneziul este un component al clorofilei din plante, el se întâlneşte în orice verigă a lanţului alimentar; astfel, orice aliment neprelucrat conţine o cantitate oarecare de magneziu, deşi aceste cantităţi sunt diferite.
Cele mai bogate surse de magneziu sunt seminţele integrale, ca alunele, bobul, germenii de grâu şi cerealele nedecorticate (nedecojite). Măcinarea grâului (înlăturarea cojii şi a straturilor embrionului) înlătură până la 80% din cantitatea de magneziu.

Alte surse alimentare sunt legumele, spanacul, soia, melasa, făina de grâu, crevetele, moluştele, crabii. De asemenea,
în cantităţi mai mici magneziul este conţinut în ficat şi în carnea de vită. Apa dură poate servi drept sursă suplimentară de magneziu şi calciu, însă concentraţia lor în apă diferă mult în funcţie de diferitele zone. Apa obişnuită, de obicei, conţine foarte puţine substanţe minerale de acest fel.

Funcţiile magneziului în organism

Magneziul participă, în calitate de cofactor, la peste 300 de reacţii enzimatice cunoscute, incluse în spectrul activităţii metabolice. Producerea energiei, metabolismul glucozei, oxidarea acizilor graşi şi activarea aminoacizilor, toate au nevoie de magneziu.

Magneziul participă la biosinteza proteinelor (formarea proteinelor organismului), dar şi la transmiterea informaţiei genetice. Concomitent, magneziul participă la transmiterea semnalelor nervoase, sporeşte adaptarea la frig, serveşte drept parte componentă a oaselor şi a smalţului dentar şi, de asemenea, participă la vasodilatare.

Interacţiuni posibile:

– calciul poate reduce cantitatea asimilată de magneziu, întrucât acestea împart între ele sistemul comun de transport în intestine. Raportul dintre cantitatea de calciu şi cea de magneziu în alimentaţie trebuie să fie 2:1;
– cantitatea mare a grăsimilor din alimentaţie poate reduce cantitatea asimilată de magneziu, întrucât acizii graşi formează, împreună cu magneziul, săruri asemănătoare cu săpunul, care nu se asimilează în tractul gastrointestinal;
– alimentele fibroase pot influenţa pierderea unor substanţe minerale, inclusiv a magneziului;
– administrarea suplimentară a acidului folic poate spori necesitatea calciului, din cauza creşterii activităţii enzimelor, care au nevoie de magneziu pentru o activitate normală;
– fierul poate reduce cantitatea de magneziu asimilată în intestine.
– calciferolul (vitamina D) stimulează, într-o măsură oarecare, asimilarea magneziului în intestine, dar, întrucât
acest efect se referă în măsură mai mare la calciu, administrarea suplimentară a calciului poate provoca insuficienţă relativă de magneziu;
– deficitul vitaminei E poate reduce nivelul magneziului în ţesuturi;
– alcoolul, potasiul şi cofeina sporesc pierderea magneziului prin rinichi;
– consumarea cantităţilor mari de zahăr determină creşterea nevoii de magneziu;
– alimentaţia bogată în proteine impune o suplimentare a magneziului, îndeosebi în timpul construcţiei ţesuturilor noi, adică la copii, la cei care practică sportul, la gravide şi la mamele care alăptează.

Sursa Ziarul “Lumina”