Ne pare rau, cosul de cumparaturi este gol.
Înălțarea Domnului este prăznuită la 40 de zile după Înviere, în Joia din săptămâna a VI-a, după Paști. Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 și 2001, sărbătoarea Înălțării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor și sărbătoare națională bisericească. În această zi, în toate bisericile din țară și străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuți de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de lupta pentru credință, libertate, dreptate și pentru apărarea țării și întregirea neamului. Anul acesta o sărbătorim pe 17 mai. Este cunoscută în popor și sub denumirea de Ispas. În această zi creștinii se salută cu „Hristos S-a înălțat!” și „Adevărat S-a înălțat!”.
IPS Bartolomeu Anania afirma că noi folosim acest salut fie din neștiință, fie din exces de evlavie, deoarece el nu este atestat de Biserică. Și mărturisește că noi sărbătorim Paştile cu aserțiunea „Hristos a înviat!”, la care ni se răspunde cu confirmarea „Adevărat, a înviat!”, pentru că Învierea nu a avut martori, ea a fost receptată cu îndoieli și necredință. În vreme ce Înălțarea Domnului a avut martori, ea a fost o despărțire izvoritoare de lumină, deoarece ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare”.
Hristos S-a înălțat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor și a doi îngeri. Îngerii le-au vorbit ucenicilor despre a două venire a lui Hristos, ca aceștia să nu se lase copleșiți de durerea despărțirii. Din Sfânta Scriptură aflăm că Mântuitorul Și-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar pe când îi binecuvânta S-a înălțat la cer (Luca 24, 51), în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor (F.A.1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifestă energiile divine, menite să reveleze prezența Divinității, dar să o și ascundă.
Cea mai veche mențiune despre sărbătoarea Înălțării Domnului o găsim la Eusebiu din Cezareea, în lucrarea „Despre sărbătoarea Paștilor”, compusă în anul 332. Din această lucrare reiese că Înălțarea Domnului era sărbătorită în acea vreme odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos. Spre sfârșitul secolului al IV lea, începutul secolului V, sărbătoarea Înălțării s-a despărțit de cea a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile), fiind prăznuită în a 40-a zi după Înviere, dată care va rămâne stabilită pentru totdeauna în calendarul bisericesc.
Înălțarea lui Hristos întru slavă și șederea Sa de-a dreapta Tatălui este chipul deplinei îndumnezeiri a umanității Lui. Prin toate actele Sale, întrupare, moarte, înviere El a îndumnezeit treptat firea omenească pe care a asumat-o, dar prin Înălțare a transfigurat-o pe deplin. Datorită transfigurării supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred în El. Înălțarea Domnului nu înseamnă retragerea Sa din creație, pentru că El continuă să fie prezent și lucrător prin Sfântul Duh. Înălțarea cu trupul la cer este o mărturie a faptului că omul a fost creat pentru veșnicie, căci Fiul nu Se înfățișează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci și ca Om. Hristos prin Înălțarea Sa, nu arată doar unde trebuie să ajungă omul, ci se face cale și putere, ca omul să ajungă la această stare. El șade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar și locuiește în inima celor ce-L iubesc. Așa putem înțelege paradoxul: Hristos este înălțat și în drum spre înălțare cu fiecare dintre noi.
În popor există credința că odată cu Înălțarea Domnului, se înalţă și sufletele celor adormiți de la Săptămâna Luminată încoace. Sufletele care rătăceau, deveneau strigoi și provocau neajunsuri oamenilor și animalelor. De aceea în această zi se practicau ritualuri magice de apărare: erau culese și sfințite plante despre care se crede că au proprietăți apotropaice (leuștean, alun, paltin); se buciuma la răspântia drumurilor și pe dealuri; oamenii se încingeau peste brâu cu ramuri de leuștean; și erau date de pomană bucate pentru morți.
Lasă un răspuns