Să ne gândim ce binecuvântează Dumnezeu, în ce condiţii binecuvântează Dumnezeu prietenia. Dumnezeu binecuvântează prietenia când aceasta este la măsurile pe care le are omul în manifestarea iubirii şi respectului. Atât ţine de prietenie: iubirea şi respectul. Iubirea, care oferă tot ce e frumos şi bun, şi respectul, la măsurile la care poate omul să respecte. Cel care ne-a dat porunca iubirii ne-a dat şi porunca cinstirii, porunca respectului. Iubirea adevărată cuprinde şi respectul: nu poţi să iubeşti pe cineva şi să-l defaimi în acelaşi timp. În prietenie toate merg spontan, adică lucrezi aşa cum îţi vine: când îţi vine să iubeşti, iubeşti cu adevărat; îţi vine să respecţi, respecţi cu adevărat. Dar în cazul când se amestecă în aceste lucruri ale prieteniei şi lucruri care nu ţin de prietenie, sigur că Dumnezeu nu binecuvântează acea prietenie, pentru că nu-i după rânduială. Există astăzi o tendinţă a unora dintre părinţi să îşi apropie copiii în aşa fel încât, zic ei, să le devină copiii prieteni. Şi, pentru asta, îi învaţă să le spună părinţilor pe nume.

Un lucru total greşit! Ştiţi că în Sfânta Scriptură există porunca: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, poruncă pe care Dumnezeu a dat-o fiilor, în legătură cu părinţii. În cazul în care copiii le zic părinţilor pe nume – zic părinţii că pentru a-i apropia pe copii, pentru a-i face să se simtă mai apropiaţi de părinţi , oare cum ar fi trebuit să formuleze Dumnezeu porunca asta?
Cum ar fi putut zice Dumnezeu, când S-ar fi referit la părinţi? Cum să zică? Cinsteşte….pe cine?

Pe Mircea şi pe Liliana, de pildă? “Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta” – deci părinţii trebuie să aibă locul lor adevărat în relaţia lor cu copiii. Copiii trebuie să ştie că au părinţi; chiar dacă în legătură cu părinţii au şi o afecţiune prietenească, totuşi trebuie să ştie că părinţii sunt părinţi şi copiii sunt copii, aşa cum trebuie să ştie soţii că soţul are numărul unu şi soţia are numărul doi. Aşa a lăsat Dumnezeu, nu noi am creat lucrurile acestea! Să ne cercetăm pe noi înşine în ceea ce priveşte dorinţa de a înmulţi iubirea şi respectul. Să nu îngăduim în conştiinţa noastră nimic care ar putea umbri prietenia, nimic care ar putea umbri relaţiile noastre prieteneşti. Unde există prietenie, există bucurie, pentru că iubirea-i fericire; unde există prietenie, există bucuria de a oferi, bucuria de a primi, există o relaţie pe care am numit-o: “o realitate a raiului în viaţa noastră de toate zilele”.

Arh. Teofil Părăian “Din Ospăţul Credinţei”