Prin rugăciunea inimii se ajunge la bucuria legăturii permanente cu Hristos, sau ajungem la cunoaşterea păcatelor noastre, la plângere?

Când am început eu să zic rugăciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, cel dintâi rezultat pe care l-a avut această lucrare (de fapt, n-aş putea zice o lucrare, o angajare, o metodă… ci a fost vorba de faptul că am ştiut şi am zis), a fost acesta, că mi-am cunoscut negativele, mizeria din suflet; şi-aşa se-ntâmplă cu toţi oamenii.

Însă am ajuns la nişte bucurii pe care nu mi le-ar fi putut da nimic altceva din lumea aceasta, decât rugăciunea însăşi.

N-am avut o pravilă propriu-zisă, un program anume: nici părintele Arsenie, care mi-a zis despre rugăciune, nu mi-a recomandat să-mi fac un program, s-o spun într-o anumită vreme, ci mi-a zis doar atât: s-o spun.

Mi-am făcut eu un fel de pravilă, în sensul că, fiind elev de liceu în Timişoara, mergeam de la internatul în care locuiam până în liceu cam o jumătate de oră, şi, când mergeam singur, totdeauna ziceam rugăciunea aceasta. Am zis-o aşa cum m-a învăţat părintele, pe respiraţie; dar se poate spune şi altfel. Mie mi-a fost recomandat să o fac în felul acesta şi să o fac la nivelul gândului. Şi am avut o bucurie şi bucurii extraordinare: aveam impresia că mă ridică cineva pe sus. O bucurie din această rugăciune.

Din celelalte slujbe, care erau mai împrăştietoare, cumva, şi pe care, de fapt, nici nu le înţelegeam, nu aveam chiar atâta bucurie. Eu abia când am ajuns la Teologie am aflat de comorile teologice, de profunzimile de gând care sunt în sfintele slujbe.

Aşa că mergeam la slujbă şi participam cum participam; nimeni nu mi-a spus că şi eu sunt slujitor la slujbă, ci credeam că sunt ca la spectacol: îi ascultam pe ceilalţi.

Din rugăciunea aceasta, însă, am avut bucurii extraordinare; şi o recomand din toate puterile mele, iar dac-aş avea mai multe puteri, şi mai mult aş recomanda-o.

Nu toţi pot să se angajeze destul de bine şi nu toţi se simt participanţi la această lucrare. Mulţi preferă lucrarea din Psaltire, citirea din cărţile de rugăciune, citirea de acatiste…Mă rog, toate sunt bune, toate sunt la locul lor, însă rugăciunea aceasta, de toată vremea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, la nivelul la care o poţi face, are darul de a te angaja mai bine; fiind mai scurtă, este cumva mai la îndemână, o poţi face oriunde şi oricând.

Arhimandrit Teofil Părăian “Din Ospăţul Credinţei”